Era anul 2020, anul in care desi Pamantul se invartea, lumea s-a oprit. Asa poate o sa descriem peste 50 de ani ceea ce din pacate traim acum. Vremuri paradoxale in care umanitatea trebuie sa se uneasca despartindu-se pentru a invinge fugind.

Ramasesem cu plimbarea undeva prin Elvetia, mergand incet-incet printre munti si vai. Peisaje frumoase si vaci lipsa a fost cam tot ce am observat pana am ajuns in preajma urmatoarei destinatii: Liechtenstein. Asta cred ca e ultimul micro-stat pe care il mai aveam de vazut din Europa. Sunt sase: Vatican, San Marino, Monaco, Andorra, Liectenstein si, aparent, Malta. Malta eu n-as fi bagat-o aici dar, deh, clasamentul era deja facut.

Saracie de calatorii ca anul asta nu am mai avut de mult. Ne-am luat ba cu una, ba cu alta si uite asa aproape trecuse vara si noi inca nu calcasem pe pamant strain. Pasarile nu mai cantau, cainii nu mai latrau si noi nu mai calatoream. Pana acum de curand, dupa Sf. Maria cand ne-am facut destul de adhoc un scurt traseu de o saptamana in care sa trecem prin sase (6 tari). Acum ca ne-am intors, sa va zic si cum a fost.

De vreo 2 ani de zile și de-o încălzire globală încoace mi s-a pus mie pata că îmi doresc un loc cu iarnă adevarată. Să fie alb în jur, să-ți înghețe fundul de nu știi ce-i cu tine, să cauți disperat un loc un pic mai cald. O iarnă serioasă, așa cum au oamenii prin Finlanda. Drept urmare, prin noiembrie m-am mobilizat și am luat bilete... în Islanda. Mai fusesem eu acolo în urmă cu 4 ani și validasem că oamenii s-au priceput să facă peisaje frumoase. Dacă în August am înghețat binișor, în Ianuarie n-ai cum să dai greș cu iarna în Islanda. Zice în nume, ce naiba... Ei bine, după achiziționarea biletelor și un search pe google am descoperit că iarna oamenilor ăstora nu-i chiar așa serioasă, și că în Ianuarie ai șanse mari să nu prinzi nici un fulg de zăpadă.

De multi ani ne facem curaj sa mergem la Barcelona. Toata lumea a fost, numai noi nu. Si tot auzim pareri impartite. Ba ca e cel "mai frumos oras ever", ba ca "mie nu prea mi-a placut", ba ca "maine m-as muta daca as putea". Asa ca pentru a nu ne mai lua dupa parerile altora, ne-am dus sa ne formam noi una.

Da. Stiu. Iar Italia? Nu cred ca mai e un secret ca ne place, asa ca sa depasim momentul si sa va mai povestesc de inca o parte a cizmei pe care inca nu o explorasem. De data asta e vorba de Torino, capitala Piemontului si o scurta incursiune in Valle d'Aosta.

Ca tot romanul am plecat si anul asta sa ne facem traditionala plimbare de 15 August prin tara si am gasit niste locuri asa de frumoase (faine pe ardeleneste) incat ma gandeam sa nu mai zic nimanui de ele. Doar asa, ca sa le pastram pentru noi. Dar uite, pentru ca trec printr-o criza de altruism, va zic ele, cu conditia sa nu le abuzati si sa le stricati.

A venit si randul ultimei parti a calatoriei in Thailanda. Partea asta o gandiseram astfel incat sa ne facem timp sa ne odihnim iniante de intoarcerea in tara. Ne-am inceput odihna ca tot est-europeanul in Phuket. Phuket este o insula in sudul Thailandei, cum te uiti la harta, in stanga Marii Andamann, iar pe insula asta este plin de plaje si statiuni. Noi am ales-o pentru ca este foarte usor sa faci excursii catre oriunde de aici si pentru ca exista si o cursa directa de avion pana in Siem Reap, adica de unde veneam noi.

Dupa cele cateva zile in Bangkok, ne-am luat zborul catre o destintie clasica din zona: Cambodia. Tara asta s-a remarcat in istorie de fix doua ori. Prima data intr-un sens pozitiv in vremea Imperiului Khmer si o data, in sens negativ, prin anii '70, in vremea khmerilor rosii.

Din Qatar pana in Bangkok au fost vreo 7 ore si ceva de zbor care au trecut relativ repede, dar fara sa reusesc sa prind niciun minut de somn. In aeroport, urma momentul adevarului: avem tot ce ne trebuie ca sa ne luam Visa On Arrival? Pentru Thailandada, viza asta e un subiect foarte controversat pe toate forumurile si umbla multe versiuni despre cum si cat de usor se ia. Varianta complicata e sa o iei direct din Romania, de la Doamna Nina de la ambasada. Dar legenda spune ca uneori Doamna Nina nu are chef si te trimite la plimbare. Dureaza si vreo doua saptamani pana afli rezultatul. Avantajul e ca odata ce o ai, poti sa intri de cate ori vrei si e si mai ieftina. Noi, neavand chef de toanele doamnei, am riscat sa o luam direct la sosire, la suprapret. Iata-ne deci la ghiseele de dinainte de vize, cu alte 30 de natii, completand hartii, decupand poze si schimband valuta in moneda locala. Si dupa ce termini asta, te asezi ca tot omul la coada. Sunt defapt doua cozi: una normala si una sa ii zicem VIP, sau "fast-lane" cum ne-a fost prezentata de angajata aeroportului. Ca sa intri in "fast-lane" trebuie sa dai vreo 200 de bahti in plus si beneficiezi de avantajul de a sta cu 10 minute mai putin. In principiu, daca nu esti pe fuga si nu e prea lunga cealalta coada, nu prea merita. Noi insa ne-am alintat ca niste printese si bineinteles ca am trecut pe la VIP.

Anul asta l-am inceput in forta, cu o calatorie in Thailanda. Cum se intampla de obicei, daca tot te duci asa departe, poate ar fi bine sa mai vezi si alte locuri de prin jur. Asa se face ca in drumul spre Thailanda am decis sa ne luam un transfer lung la avion ca sa vedem care e treaba si cu Doha, capitala Qatar-ului.

Șiapa iei di treabî! Di și soarili tău ai aprins becu? Tu nu ti uiț cî duorm? Și fașim? Mierjim la Chișinău? Acuma?

Sâmbătă dimineață am luat o altă mașină de la aeroport și am început ultima parte a excursiei, spre Quebec City, urmând să petrec o noapte pe la mijlocul drumului, la Trois Rivieres. Drumul între Montreal și Quebec City poți să-l parcurgi pe o autostradă plictisitoare, sau pe ceea ce ar trebui să fie foarte pitorescul Chemin du Roy. Evident, am ales cea de-a doua variantă, deși cred că pitoresc e mai mult vara. Iarna e destul de drăguț prin sătucele prin care ar trebui sa treci dacă ești atent la toate indicatoarele care îți spun pe unde o ia drumul. Dacă nu ești atent, treci cam prin jumătate din sătuce, dar tot simpatice sunt. Eu așa am făcut.

Luni dimineață m-am trezit regulamentar la ora 5, așa că la 6 am plecat să-l duc pe Hulk acasă, printr-un trafic ce ar face Bucureștiul de rușine, și eu să mă mut în Montreal. Având aproape întreaga zi în față, am purces spre mult lăudatul centru vechi al orașului. Pentru noi, europenii, centrul ăsta vechi nu e chiar mare schemă, dar pentru cei de pe continentul American e ceva ce n-a văzut Parisul (de fapt e exact ce a văzut Parisul). Spre deosebire de alte localități din zonă, Montrealul a reușit să-și păstreze în picioare o grămadă de clădiri de pe la 1700-1800, păstrând un centru vechi destul de întins și foarte similar cu ceea ce prin orașele europene s-ar numi simplu, centru. Înarmat cu o hartăși cu un traseu, am început să bifez conștiincios obiectivele. După 15 minute de bifat a apărut o problemă majoră: un frig de-ți cam venea să faci pe tine... Așa că traseul meu s-a împărțit în segmente de 20-30 de minute de mărșăluit prin -5 grade plus vânt, urmate de 15-20 de minute de încărcat bateriile prin vreo cafenea. Și am tot ținut-o așa observând diverse clădiri mai mult sau mai puțin interesante, vreo 4 ore, până pe la jumătatea traseului, când am decretat că am cam prins ideea și cămomentan e suficient.

Pe la începutul anului am hotărât că voi participa la o conferință la Beijing, în septembrie. Dar pentru cămă descurc de minune cu cititul calendarului am ajuns să particip la o conferință în Montreal, în noiembrie. Așadar, sâmbătă mult prea dimineață, m-am îmbarcat într-un avion ce mă ducea la Frankfurt, unde urma să mă întâlnesc cu un alt avion ce avea să măducă direct la Montreal.

The american dream. The land of opportunities. The big number one nation in just about everything that matters. Cu asteptarile astea am plecat in Iunie anul asta catre San Francisco in speranta ca o sa traim si noi pentru cateva zile ca la televizor.

De multi ani eram cu ochii pe Norvegia, dar mereu s-au nimerit alte locuri sa se puna in fata in coada de prioritati. Anul asta insa s-a potrivit o oferta la zbor cu ceva chef de a vedea o tara nordica si uite asa ne-am trezit la inceput de Iunie in aeroport, asteptand sa ne imbarcam pentru zbor. Si cand zic ca ne-am trezit, ma refer in special la mine, ca in timp ce anuntau ca trebuie sa ne urcam in avion eu ma uitatm cu neincredere la harta Norvegiei care imi spunea ca am rezervat masina pe alt aeroport fata de cel pe care urma sa aterizam. Am fost indus in eroare in principal de Wizz Air care isi fac reclama ca te duc la Oslo, care are un singur aeroport si pe care eu facusem rezervarea. Dar nu, te duce pe Sandefjord, la 140 Km distanta. Am anulat rezervarea existenta si am inceput sa caut o alta cu viteza pe care doar panica de a rata prima zi de concediu ti-o da. N-a fost usor, pentru ca Sandefjord e un aeroport mic, cu cateva orasele in jur unde nu se intampla mai nimic. Am reusit sa fac o rezervare cand eram deja cu rotile in aer. Confirmarea nici n-am mai apucat sa o primesc, dar ma simteam optimist.

De 1 Mai nu ne-am ingesuit niciodata sa plecam de acasa preferand in schimb sa ne bucuram de un Bucuresti gol si linistit. Anul asta in schimb insa ne-am alaturat turmei si am luat drumul marii. Insa nu chiar in Vama, ci mult mai in nord, in Delta, la Sulina.

In Istanbul am fost acum patru ani, pe vremea cand Erdogan abia incepea sa isi ascuta coltii si Turcia era inca o tara prietenoasa cu turistii. Daca atunci ne era teama mai mult de hotii de buzunare si cutremure, acum n-as mai calca pe acolo de teama atentatelor. Nu-mi trebuie distractie exploziva. In 4 ani s-au schimbat multe in rau din pacate si situatia turca se poate descrie din ce in ce mai bine folosind denumirea romaneasca a desertului lor national. Nu, nu "baklava", celalalt desert.

Nu e foarte patriotic ca de ziua nationala sa pleci din tara, insa noi fix asta am facut anul asta de 1 Decembrie. Am plecat la caldura, iarasi in Italia, in Sicilia. Inainte de a povesti cum a fost calatoria, putina istorie. Am citit-o si noi de pe Wikipedia pana sa ajungem acolo, insa rezumata suna cam asa: >Cum toata lumea stie, Sicilia e o insula, asa ca oamenii au ajuns ceva mai greu acolo. Predominanti cica ar fi fost unii veniti din Iberia (Sicani) care atunci cand au ajuns au gasit niste specii exotice de animale pe care le-au facut snitzel si d-aia astazi nu mai avem hipopotami sicilieni sau elefanti pitici. Istoria adevarata a inceput insa odata cu venirea fenicienilor si mai apoi a grecilor, care pe vremea aia nu erau in criza economica si aveau chiar si bani sa isi faca colonii. Cea mai cunoscuta a fost Siracusa, unde a stat si Arhimede si a inventat chestii care si astazi se mai folosesc. Grecii au facut pe insula multe temple si si-au imprastiat cultura si religia peste tot, pana in vest unde au dat de cartaginezi, zis si “puni”. Grecii nu se intelegeau ei bine nici intre ei (razboaiele Peloponesiace), cu atat mai putin s-au inteles cu cartaginezii, cu care s-au luat la harta. In schema au aparut si romanii, in care se desteptase intre timp spiritul expansionist si care au reusit sa-i trimita la plimbare de pe insula si pe greci si pe cartaginezi, anexand prima provincie romana din afara peninsulei.